[:ro]Bang [:]
[:ro]
ora 17:00
Bang
de Marius von Mayenburg,
Regia și scenografia: Miriam Cuibus, Cătălin Codreanu, Cristian Grosu, Raluca Lupan
Proiecții video: Cristian Grosu, Sebastian Șoptelea
Light design & sound: Victor Lup
Distribuție: Dragoș Bucătaru, Alexandra Bob, Raul Păcurar, Octavian Afrăsinei, Alexandru Rădulea, Viviane Havrilla, Antonia Moldovan, Antonia Moldovan, Denisa Mikesz, Andrada Balea, Alexandru Bote
Durata spectacolului: 2h10’
Scrisă în 2017, la scurt timp după aflarea veștii alegerii lui Donald Trump ca președinte, Bang este o acidă satiră social-politică care pune în evidență fragilitatea democrațiilor. Bang este o piesă a „emoțiilor politice”,a „dorințelor iraționale”, a gustului pentru politici explozive și incendiare, după cum declară însuși autorul. Critica lui Mayenburg țintește comportamentul uman retrograd, bovarismul social, clișeele comportamentului uman alcătuit după trend-ul zilei, consumerismul, publicitatea și reclama agresivă, manipularea realității prin diverse canale media, sexualitatea comercializată, tipuri de parenting la modă, violența domestică, cursa înarmărilor, problema migranților. Într-o civilizație care promovează concepte ca Big Brother, lifestreaming și reality show, care acordă o prea mare încredere noilor media, homocogitans este înlăturat, spulberat, măcelărit de homovidens. Produs al acestei societăți, Ralf Bang – un copil de 5 ani, care și-a sugrumat sora geamănă încă din pântecele matern – va reclama puterea și voturile noastre și, ca un nou Richard al III-lea, se va încorona singur ca Miss Univers spre a-și împlini dorința de a face „casa asta măreață din nou”. Ascensiunea diabolicului „erou-copil” Ralf este un răspuns dat tendințelor iraționale ale unei societăți mult prea preocupate de trucarea realității. Un avertisment răzbate și impune: să oprim la timp ascensiunea la putere a ticăloșilor care pot arunca lumea în aer. Marcă a stilului dramaturgic mayenburgian, jocul cu nimicirea convențiilor teatrale este prezent și aici prin acțiunile personajului principal care, din poziția autoritară de protagonist, își deconspiră partenerii, reclamând pentru el tot textul și toate rolurile. Ieșind din convenția poveștii lui Ralf, divulgând situația reală a actorilor și în semn de nostalgie după un Paradis pierdut – anii de ucenicie din școală –, regia propune în final o serie de imagini din spectacolele actualei promoții de studenți. O ultimă imagine a spectacolului este cea a unei plante răsărite din tomberonul-beci. Ultimele pâlpâiri de lumină mângâie crenguțele verzi și speranța unui nou început.
